Studierea  jurisdicţiilor  internaţionale  constituie  expresia unei alinieri necesare la practica europeană şi este, în acelaşi timp, răspunsul  firesc  faţă  de  o  creştere  constantă,   a interesului faţă de jurisprudenţa internaţională.

Justiţia internaţională şi mecanismele care o pun  în acţiune –  instanţele  jurisdicţionale  şi  arbitrale  –  reprezintă  o  modalitate importantă  de  aplicare  a  dreptului  internaţional,  de  influenţare  a creării, dezvoltării şi evoluţiei dreptului internaţional, constituind astfel  factori  de  realizare  şi  de  consolidare  a  ordinii  publice internaţionale. 

În ultimii ani, s-a constatat o creştere dinamică a numărului de  organe  judiciare  internaţionale,  fenomen  numit  „proliferarea tribunalelor şi a curţilor internaţionale”, şi atribuirea unui anumit grad de jurisdicţie obligatorie pentru aproape toate noile instituţii judiciare. În fapt, este vorba despre şase noi curţi permanente, care au  început  sa  funcţioneze  în  ultimul  deceniu.

Acest fenomen de proliferare sau multiplicare a jurisdicţiilor internaţionale  îşi  găseşte  motivaţia  în  dezvoltarea  şi  diversificarea relaţiilor  internaţionale,  ceea  ce  a  determinat  normarea,  de  către dreptul internaţional, de noi raporturi internaţionale, în domenii foarte diferite, în creşterea influenţei şi acţiunii, în plan internaţional a unor actori nonstatali, care nu sunt încă subiecte de drept internaţional, mai ales în sfera economică, dar şi a drepturilor omului (ei devenind părţi în  procedurile  instanţelor),  precum  şi  în  necesitatea  unei  justiţii internaţionale mai rapide şi mai puţin costisitoare (CIJ este numită, din această perspectivă,  de unii autori, ca „justiţie de lux”). Apariţia  acestui  mare  număr  de  instanţe  internaţionale ridică, în principal, problema coerenţei sistemului şi, în consecinţă, problema  efectelor  slabei  sale  coerenţe  asupra  dreptului internaţional public, ca sistem. Această  problemă  a  coerenţei  sistemului  instanţelor internaţionale  denotă  existenţa  unei  suprapuneri  a  competenţelor sau  jurisdicţiilor  acestor  instanţe,  prin  suprapunerea  clasică  a competenţelor CIJ cu cele ale unui tribunal arbitral pe care îl pot constitui  părţile  unui  diferend;  suprapunerea  competenţelor  între CIJ  şi  TIDM,  (de  exemplu,  în  cazul  delimitărilor  de  spaţii maritime);  suprapunerea  competenţelor  materiale  CIJ  –  alte instanţe (de exemplu, CEDO şi TPII), chiar dacă există diferenţe în privinţa  competenţei  personale;  precum  şi  suprapunerea competenţelor  între  jurisdicţii  regionale  în  anumite  domenii  (de exemplu, drepturile omului) între CJCE şi CEDO etc.