Studierea jurisdicţiilor internaţionale constituie expresia unei alinieri necesare la practica europeană şi este, în acelaşi timp, răspunsul firesc faţă de o creştere constantă, a interesului faţă de jurisprudenţa internaţională.
Justiţia internaţională şi mecanismele care o pun în acţiune – instanţele jurisdicţionale şi arbitrale – reprezintă o modalitate importantă de aplicare a dreptului internaţional, de influenţare a creării, dezvoltării şi evoluţiei dreptului internaţional, constituind astfel factori de realizare şi de consolidare a ordinii publice internaţionale.
În ultimii ani, s-a constatat o creştere dinamică a numărului de organe judiciare internaţionale, fenomen numit „proliferarea tribunalelor şi a curţilor internaţionale”, şi atribuirea unui anumit grad de jurisdicţie obligatorie pentru aproape toate noile instituţii judiciare. În fapt, este vorba despre şase noi curţi permanente, care au început sa funcţioneze în ultimul deceniu.
Acest fenomen de proliferare sau multiplicare a jurisdicţiilor internaţionale îşi găseşte motivaţia în dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor internaţionale, ceea ce a determinat normarea, de către dreptul internaţional, de noi raporturi internaţionale, în domenii foarte diferite, în creşterea influenţei şi acţiunii, în plan internaţional a unor actori nonstatali, care nu sunt încă subiecte de drept internaţional, mai ales în sfera economică, dar şi a drepturilor omului (ei devenind părţi în procedurile instanţelor), precum şi în necesitatea unei justiţii internaţionale mai rapide şi mai puţin costisitoare (CIJ este numită, din această perspectivă, de unii autori, ca „justiţie de lux”). Apariţia acestui mare număr de instanţe internaţionale ridică, în principal, problema coerenţei sistemului şi, în consecinţă, problema efectelor slabei sale coerenţe asupra dreptului internaţional public, ca sistem. Această problemă a coerenţei sistemului instanţelor internaţionale denotă existenţa unei suprapuneri a competenţelor sau jurisdicţiilor acestor instanţe, prin suprapunerea clasică a competenţelor CIJ cu cele ale unui tribunal arbitral pe care îl pot constitui părţile unui diferend; suprapunerea competenţelor între CIJ şi TIDM, (de exemplu, în cazul delimitărilor de spaţii maritime); suprapunerea competenţelor materiale CIJ – alte instanţe (de exemplu, CEDO şi TPII), chiar dacă există diferenţe în privinţa competenţei personale; precum şi suprapunerea competenţelor între jurisdicţii regionale în anumite domenii (de exemplu, drepturile omului) între CJCE şi CEDO etc.